|
Domnul Radu Ciuceanu: Domnule prezident, Stimat auditoriu, Interpelarea mea este adresată domnilor miniștri Mircea Geoană și Răzvan Theodorescu. "Commedia dell arte" Mă apropiu de fericire, ca un veritabil beato Angelico și, în definitiv, de ce nu aș fi un fra Angelico? Toate lucrurile merg bine... În țară se simte căpăstrul pus pe telegarii pe care până deunăzi nu reușise încă nimeni să-i domolească, iar căruța, respectiv țara, sireaca, zăcea, până mai ieri, dezghiocată în șanț. Acum, însă, drumul pare drept și pavat, iar grijile s-au spulberat ca norii pe cerul de primăvară. Drept urmare, ne putem arunca privirea peste umăr și să facem câțiva pași... în istorie. A fost odată ca niciodată, a fost un copil urgisit, de neam mare, ajuns rege fără coroană, într-o țară de la Dunărea de jos. A avut ghinioane peste ghinioane și cel mai mare, mi se pare, a fost acela, dincolo de existența unei familii "destrămate" și de prezența unui părinte dezertor și sperjur, criminal și arghirofil, de a nu fi avut curajul să se clădească singur, la vârsta când cei unși de Domnul își dau dimensiunea propriei lor valori, iar curajul unui monarh nu poate fi mai prejos decât eroismul ultimului său soldat, ci se măsoară în momentele când țara îi solicită și lui chiar supremul sacrificiu al vieții. Or, tocmai această virtute a eroismului, care nu este obligatorie pentru cetățeanul de rând, pentru capetele încoronate devine reprezentativă și permanentă. Din păcate, regelui Mihai i-a lipsit aproape în totalitae, excepție făcând greva regală din 1945. Se spune că un rege este asemeni preotului, care umblă cu jumătăți de măsură: ori te răscumpără în fața lui Dumnezeu, ori te pierde în stihiile iadului. Ce ar mai fi avut de pierdut regele nostru în 1947 când i s-a fluturat în fața ochilor abdicarea? Și ce s-ar fi întâmplat dacă refuza semnătura? Evident, foarte puține primejdii, căci era exclusă posibilitatea unei arestări și a unui voiaj în Siberia întrucât Stalin îl decorase nu demult cu cel mai înalt ordin sovietic. De partea cealaltă, multă și foarte multă demnitate cu cât și pentru un rege există o expiere a greșelilor comise (cel puțin în fața supușilor săi) și imaginea execuției din Valea Piersicilor, cu trupul Mareșalului mustind de sânge, ar fi trebuit să-l urmărească nu numai în ziua de 1 iunie 1946, când pleacă surâzând către reședința regală din Sinaia, dar și în anii cei lungi ai despărțirii de țară. La acest refuz al curajului se mai adaugă un fapt de o importanță și semnificație capitală. Ani de zile prezența sa peste hotare a însemnat pentru milioane de români întemnițați în propria lor țară, un simbol al rezistenței față de ocupantul sovietic și năimiții săi. Din păcate, regele Mihai a fost departe de această speranță a continuității monarhice prin simțire și mai ales prin limbă. De aceea socotim că faptul de a nu-și fi învățat fiicele timp de 22 de ani o boabă pre limba părinților săi, dintr-o țară atât de ospitalieră și generoasă, valorează și rămâne a doua și adevărata lui abdicare (de data aceasta, neimpusă de nimeni). Regele Mihai nu a mai crezut niciodată, la Versoix sau aiurea, în învierea poporului român și mai grav pentru el, de a nu fi aflat că de acest vis noi nu ne-am despărțit niciodată. Surse sigure ne informau în 1988 că Maiestatea sa regele Mihai fusese contactat de americani, în vederea unor mult așteptate evenimente care urmau să se desfășoare și în România. Pentru el, însă, era prea târziu. Astăzi, din interese minore, politicianiste, este invitat în țară. Dar, să ne aducem aminte de sutele de mii de români care au plătit cu suprema jertfă împotrivirea la un regim odios și cărora nu le mai putem oferi nici palate, nici proprietăți.
|
