|
Domnul Viorel Coifan: Domnule președinte de ședință, Stimați colegi, Declarația mea politică se referă la "Regionalizarea României - o problemă serioasă, abordată superficial". Asistăm în ultimele luni la o avalanșă de declarații contradictorii făcute de Guvern referitoare la regionalizare și la o nouă împărțire administrativ-teritorială a României. Unii o invocă ca și pe o necesitate impusă de Uniunea Europeană, alții aduc în scenă spectrul federalizării, ce ar fărâmița țara. În realitate, cei care guvernează astăzi nu doresc o abordare serioasă a subiectului. Regionalizarea țării nu este un proces impus de Uniunea Europeană, așa cum se invocă, în vederea aderării prevăzute pentru anul 2007. Grecia, un stat cu vechime în Uniunea Europeană, a început acest proces abia în anul 2001. Regionalizarea țărilor candidate este însă agreată și susținută de Uniune în vederea compatibilizării, în termeni de suprafață, populație, dar și de dezvoltare socio-economică, a unităților administrativ-teritoriale situate imediat sub nivelul statelor membre. În anul 1997, Delegația Comisiei Europene la București, împreună cu Guvernul României, publică "Carta verde - Politica de dezvoltare regională în România". În 1998, se adoptă Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională în România. S-au format cele opt regiuni de dezvoltare, au început să funcționeze Consiliile de dezvoltare regionale și Agențiile din subordine. Se contura un început de politică de dezvoltare regională. Începând cu anul 2001, o serie de acte normative modifică arhitectura legii și spiritul ei. Consiliul Național de Dezvoltare este scos de sub autoritatea primului-ministru, ca și o dovadă elocventă a "preocupării" Guvernului Năstase pentru acest subiect. Aproximativ în aceeași perioadă, mai exact în 1998, în Polonia trei oameni - primul-ministru, ministrul de finanțe și ministrul administrației publice - și-au asumat responsabilitatea politică de a proiecta și implementa reforma administrației publice. Întregul proces a durat un an, adică între 1998 și 1999. Astăzi în Polonia există 16 regiuni, 308 comitate și 2.489 de comune ce funcționează. În anul 2002, Guvernul PSD descoperă importanța subiectului regionalizării și îl transformă într-unul electoral. Aceeași oameni care în 2001 înfierau cu fraze apăsate intelectualii din jurul revistei clujene "Provincia" pentru "vina" de a fi propus abordarea unui astfel de subiect, s-au transformat în susținătorii fervenți ai procesului de regionalizare. Dar în loc să abordeze profesionist subiectul, au lansat o campanie de promovare ca a avut un singur merit, acela de a lăsa pe cetățenii acestei țări într-o deplină confuzie, generatoare de obsesii și frustrări. Primul-ministru a oferit în 2002, la Sinaia, modelul italian și spaniol de regionalizare, apoi - mai nou - pe cel slovac. Președintele Iliescu este împotriva a însăși ideii de regionalizare, iar ministrul Cozmâncă, după ce lansează nefericita formulă a numirii unor guvernatori care să conducă regiunile de dezvoltare, dorește să regrupeze cele 42 de județe în 10 sau 12 județe mai mari care - Doamne ferește! - să nu se numească regiuni, pentru că "în România termenul de regiune deranjează". Și apoi - finit coronat opus - constată că cei care au conceput regiunile de dezvoltare nu au fost oameni serioși, inclusiv cei din Delegația Uniunii Europene, iar aceste regiuni sunt în agonie. După 3 ani de guvernare PSD! Ce să mai înțeleagă bietul cetățean contribuabil? De la alegeri anticipate la alegeri amânate, apoi la altele decalate și așa mai departe. În final se va lămuri însă că la mijloc este altceva, și anume dorința și preocuparea actualului Guvern de a-și menține sub orice formă puterea și de a obține un nou mandat. În loc să discute serios și responsabil un subiect delicat, dar actual, Guvernul refuză dialogul cu partidele de opoziție și cu societatea civilă, făcându-ne să asistăm la un joc de declarații fără acoperire, care va fi sancționat în 2004, atunci când alegătorul își va exprima opțiunea. Lipsa unei strategii clare în ceea ce privește o viitoare împărțire administrativ-teritorială a României, în vederea aderării în 2007 la Uniunea Europeană, cât și absența oricărei intenții serioase de a aborda constructiv și transparent acest subiect, ne conduc la concluzia firească că acest Guvern nu este capabil să-și asume marile provocări impuse de procesul de lărgire a Uniunii Europene și în care România trebuie să joace un rol major. Vă mulțumesc.
|
