|
Domnul Cristian Sandache: Domnule președinte, Stimați colegi, Intervenția mea de astăzi se intitulează: "Demnitatea suferinței". Se cuvine ca indiferent de convingerile noastre politice să avem acel fair play minimal, capabil a ne face să apreciem valoarea, acolo unde ea există. Pe 20 mai 1914 se năștea în localitatea Bobota din județul Sălaj - Corneliu Coposu, cel care după decembrie 1989, dar mai ales după decesul survenit în 1995, avea să devină un adevărat model de om politic, pe care cetățenii și l-au dorit întotdeauna demn, constant în convingeri, incapabil de grave compromisuri. La 75 de ani, după o lungă experiență carcerală, Coposu reintra în vârtejul politicii. Pierduse aproape totul, în afară de încrederea în virtuțile neamului românesc. Adulat de unii, detestat de alții, și-a păstrat o liniște interioară care l-a făcut imun la răutăți, dar și la laude. Exponent al vechii Românii, credea în forța și perenitatea democrației. Sobru ca un călugăr benedictin, bătrânul ardelean avea totuși un anumit umor amar, pe care știa să-l cultive la momentul potrivit. I s-a spus ulterior "seniorul politicii românești postdecembriste" și nu credem că acest cognomen se depărta prea mult de realitate. Merită o pioasă aducere aminte, nu numai pentru întreaga sa conduită, ci și pentru dragostea idealistă, covârșitoare, pe care a nutrit-o pentru România, pentru semenii săi. Omul s-a definit poate pe sine cel mai bine în aceste versuri pe care le-a conceput în anul 1959: "Cât dealul de-ar fi suferința,/ Nădejdea cât bobul de mei,/ Frăția susține credința/ Și dă așteptării temei"./ Vă mulțumesc.
|
