|
Domnul Paul Ichim: Domnule președinte, Doamnelor și domnilor senatori, De data aceasta am ales un subiect care să nu se intersecteze cu cel al unui coleg de la alt partid, așa cum s-a întâmplat în ședința trecută. Declarația mea se numește "Apel la istoria națională" și are avantajul că rememorează istoria, în ciuda dezinteresului prezentat de ministrul de resort din guvernarea actuală asupra acestui obiect de studiu. La 29 martie 1923 a fost publicată în Monitorul Oficial al României a doua Constituție a nației române din istoria modernă, din cele opt Constituții consemnate. Prima Constituție, din 1866, a fost făcută după modelul Regatului Belgiei, a cărui Constituție a fost publicată pe 25 februarie 1835. Constituția din 1923 a fost adoptată după Marea Unire, ea rămânând în vigoare până în 1938, când a fost suspendată de Carol al II-lea. A fost repusă în vigoare în 1944, până la 30 decembrie 1947, când din monarhie constituțională țara a devenit republică. Ea are la bază Constituția din 1866, iar din cele 138 de articole ale ei aproximativ 60% au fost păstrate din cea veche. A fost cea mai democratică Constituție din spațiul european al acelor vremuri, singura critică adusă fiind cea referitoare la articolul 6, care reglementa exercitarea drepturilor politice ale femeilor prin apariția unor legi speciale. Probabil, vremurile aveau o doză de misoginism care, de altfel, se regăsește și astăzi dacă ne uităm la raportul femeilor parlamentar în Legislativul României. Orice apel la date tehnice devine plictisitor. Particularitățile vremurilor au fost următoarele: la Regatul României, care avea aproximativ 137.000 kilometri pătrați și aproximativ 8 milioane de locuitori, s-au alipit Ardealul, Banatul, Basarabia și Bucovina, ajungându-se la circa 300.000 kilometri pătrați, locul 10 în Europa ca suprafață, și la aproximativ 16,5 milioane de locuitori, locul 8 în Europa de atunci. Basarabia provenea din Imperiul Țarist, fără o Constituție și o administrare teritorială corespunzătoare. De altfel, Basarabia și Bucovina s-au integrat mai rapid la Regatul României. Ardealul și Banatul, provenite din Imperiul Austro-Ungar, aveau alt nivel educațional și organizațional, cu o viață politică mult mai bine conturată, cu un partid național și unul țărănesc mai intransigente. Constituția și legile subsecvente au organizat statul român modern sub administrarea liberală a lui Ion I.C.Brătianu. Regele Ferdinand (1914-1927) exercita puterea executivă, respectiv numea și revoca miniștrii, sancționa și promulga legi, era șeful armatei, avea drept de veto, bătea monedă, acorda decorații, avea dreptul de a acorda amnistie și grațieri, încheia tratate, convoca și dizolva Parlamentul. Constat o similitudine cu dorința cuiva - extrem de contemporan cu noi toți - de a avea aceeași putere. Aparentul periplu prin istorie poate părea plictisitor, doar că azi constatăm că la fiecare patru ani descoperim că luăm reforma de la capăt, descoperim că doar legile noastre organizează societatea, descoperim că apoliticii noștri sunt mai buni decât ai voștri, nu avem nicio strategie, nu colaborăm nici în momentele de criză națională, nu știm să ne ascultăm, nu știm să ne respectăm, nu suntem condiționali, nu suntem punctuali, suntem egoiști și nu înțelegem ce înseamnă libertatea individuală garantată încă din 1923. Proiectele noastre de coduri penale sunt mai restrictive cu privire la libertatea de exprimare decât în România începutului de secol al XX-lea. Ne-am bătut joc de resursele nației fără discernământ, fapt nemaiîntâlnit în România Mare - vezi Constituția sus-menționată. Constatând că puterea actuală nu știe, nu vrea, nu poate să colaboreze cu opoziția măcar în perioadă de criză, consemnez vorbele maestrului Octavian Paler: "Dacă nu pot să fac istorie, o îndur." Atenție, restul lumii a început să nu mai îndure. Și prima instituție culpabilizată, poate și pe bună dreptate, va fi Parlamentul României, cu puterea și cu opoziția la un loc.
|
