Nicolae Bud
Nicolae Bud
Sittings of the Chamber of Deputies of October 20, 2009
Abstract of the sittings
Full-text of the sittings
Published in Monitorul Oficial no.136/30-10-2009

Parliamentary debates
Calendar
- Chamber of Deputies:
2019 2018 2017
2016 2015 2014
2013 2012 2011
2010 2009 2008
2007 2006 2005
2004 2003 2002
2001 2000 1999
1998 1997 1996
Query debates
for legislature: 2016-present
2012-2016
2008-2012
2004-2008
2000-2004
1996-2000
1992-1996

Meetings broadcast

format Real Media
Video archive:2019 2018 2017
2016 2015 2014
2013 2012 2011
2010 2009 2008
2007 2006 2005
2004 2003
You are here: Home page > Parliamentary Business > Debates > Calendar 2009 > 20-10-2009 Printable version

Sittings of the Chamber of Deputies of October 20, 2009

  1. Declarații politice și intervenții ale deputaților:
  1.32 Nicolae Bud - declarație politică intitulată "Reflecții privind ieșirea din criză";

 

Domnul Nicolae Bud:

"Reflecții privind ieșirea din criză"

Deseori, în dezbateri publice, își face loc o vorbă năstrușnică. Și anume, că săracii - care nu sunt în pericol să devină șomeri, pentru că n-au slujbe pe care să le piardă, ori să-și restrângă cheltuielile de consum, pentru că nici n-au salarii care să le fie amputate și nici n-au fost răsfățați de către bănci cu credite - n-ar fi afectați de criză. Amară iluzie.

Să judecăm. Am avut parte în România, între 2000 și 2008, de nouă ani de creștere economică peste media europeană și de dezinflație. Timp în care polul sărăciei s-a restrâns semnificativ. Mai vechiul criteriu, nominalizat de Banca Mondială, potrivit căruia sărăcia începe de la doi dolari în jos pe zi pentru consumul unei persoane, o mai fi valabil pe undeva, prin lume, dar nu mai e valabil în România. Sub protecția unui p.i.b. din ce în ce mai mare, a creșterii productivității muncii și a dezinflației, numărul săracilor a scăzut considerabil în fiecare an. Acum însă, în vreme de criză, vedem cum procesul restrângerii sărăciei suferă un șoc. Zona sărăciei nu se mai restrânge, ci își reia extinderea.

P.i.b.-ul încă tinde către creșteri negative, importurile și exporturile se joacă iar cu nervii noștri, productivitatea e scăzută. Toate fac să crească zona sărăciei. Dar întâi și întâi sărăcia e lovită de restrângerea investițiilor. Dintotdeauna investițiile în scădere au lovit zonele de sărăcie. Istoria, mai cu seamă istoria românilor, ne-a învățat că atunci când investitorii se împuținează populația săracă intră în panică. Faptul că în '90 mulțimile scandau "Nu ne vindem țara!" n-a fost decât un accident al istoriei. Bazat pe o nefericită dezinformare. Oamenii așteaptă investitori de pretutindeni. Să vină, să investească, să-i scoată din necazuri.

Fără investiții și fără exporturi, nivelul creșterii economice nu are cum să crească. Sigur, nimeni nu așteaptă ca această creștere să cadă din cer. Timpul așteptării a expirat. Dar când va fi relansată economia? Numeroși economiști cred că abia prin 2011. Ei susțin că și în 2010 vom avea cădere economică. Dacă ne vom uita hipnotizați la acest drob de sare, văicărindu-ne că o să ne cadă în cap, s-ar putea ca acest lucru chiar să se întâmple.

Dacă vor fi ridicate mâinile în așteptarea unor soluții pe care să le aducă timpul, n-ar fi exclus să ne trezim cu drobul de sare în cap. Dacă, în schimb, va fi ținut taurul de coarne, criza economică va fi depășită. Fără îndoială că timpul, dacă nu e ajutat cu măsuri optime, nu rezolvă nimic de unul singur.

Problema este că noi, în România, nu am dobândit încă respectul cuvenit față de legitățile economice. Pentru asta am plătit mereu cu vârf și îndesat. Plătim și acum.

În istorie, ori de câte ori au fost sfidate legitățile economice a ieșit rău. Atât pentru țările mici, cât și pentru cele mari. În ceea ce ne privește, avem destule exemple, fie din vremea planificării centralizate, fie din timpul parcurs din decembrie '89 până astăzi; exemple de încărcare a notei de plată a societății pentru nesocotirea legităților economice.

Nimeni nu poate să desfidă nici legile naturii, nici pe cele ale economiei fără ca, apoi, să poarte povara unei astfel de nesăbuințe. Sigur, s-ar putea decreta că... de mâine nu mai acționează legea cererii și ofertei... Sau legea gravitației... Multe ar putea să fie decretate, dar viața își urmează cursul. A ignora legile naturii, ale societății, ale economiei - înseamnă autocondamnare! Ce edict ar putea să desființeze producția de mărfuri? Sau banii, ca mijloc de schimb? Viața ar ieși din matca normalității.

E criză și, pretutindeni în lume, statul joacă un rol sporit în economie. Ne bazăm și noi pe stat. Dar să nu uităm că numai legitățile pieței pot să garanteze o desfășurare normală a vieții economice. Să asigure reglajul vieții economice în țară, în raport cu dinamica factorilor interni și externi. Începând, desigur, de la cunoașterea realității, la timp și pe baze științifice. Pe această temelie se clădesc raporturi corecte între cerințele și posibilitățile economiei naționale, pe de o parte, și nevoile de consum productiv și neproductiv, pe de altă parte; între dotarea tehnică, forța de muncă, resursele materiale, mobilitatea, capacitatea de acțiune și rezultatele utile; între cifrele de afaceri și cheltuielile pentru obținerea lor; între baza de materii prime, de energie și producția de mijloace de producție, de bunuri de consum și de servicii; între import și export; între cantitatea și calitatea produselor. Întotdeauna, în stare de normalitate, echilibrul economic se realizează între cerințele raționale și posibilitățile reale, însumând cu deosebire resursele materiale, financiare și umane. Concordanța se poate împlini pe trei planuri: 1. structural; 2. cantitativ; 3. calitativ. Iar supremă este legea eficienței: pentru o unitate de venit să se cheltuiască o cantitate tot mai mică de resurse. Și, desigur, legea competitivității: calitate, productivitate, consumuri reduse de resurse materiale și energetice, cheltuieli restrânse de producție. Iată redutele. Nu ne va fi deloc ușor să le cucerim.

Pe aceste planuri se manifestă cu deosebire marile noastre deficite. Din acest motiv, mai ales, societatea românească, în aceste vremuri de criză, repetă, în sens larg, soarta multora dintre companiile economice. Acele companii care și-au rezolvat problemele curente, își plătesc datoriile actuale, dar bilanțurile lor contabile gem de datorii vechi, neonorate și greu de onorat, la care s-au adăugat dobânzi împovărătoare. La fel se petrec lucrurile cu întreaga economie. Sunt rezolvate mai multe probleme curente, dar n-am scăpat de acumulările succesive: cedarea rațiunii în fața emoțiilor, încercări de "gradualizare", amânarea restructurării.

Speranța că economia se va însănătoși în 2010 nu este nicidecum neîntemeiată. Trenul a pornit, dar are încă prea multe întârzieri. La nivel de companii, nici de pierderi n-am scăpat, nici consolidarea financiară a întreprinderilor viabile n-a devenit o preocupare constantă. Mai ales nu au fost găsite soluții pentru a fi depășită starea financiară fragilă din acele întreprinderi risipitoare de resurse. Sunt neîmpliniri ce vor fi reportate în anul viitor. Și, după cum vom vedea, ne vor da dureri de cap și în anii următori.

Unor întreprinderi - evident, mirese urâte - încă li se caută pețitori. Cum însă întreprinzătorii industriali nu se înghesuie, mă tem că vor ajunge și ele pe mâna amatorilor de terenuri și de hale pe care să le transforme în centre de afaceri. Se teme statul să le preia datoriile și să le vândă pe 1 leu unor gospodari deciși să facă treabă?

Statul mai are însă câteva obligații în economie, unele complicate, pe care nu le poate vinde. Și nu va scăpa de ele niciodată. Între care se numără organizarea pieței. Iar în materia respectivă, doldora de restanțe, lucrurile nici n-au cum să fie puse în ordine până când nu va fi înghițit, cu lingura, un medicament ce li se pare, celor mai mulți, teribil de amar: concurența. Dar o altă modalitate în stare să aducă piața în matca normalității nu există. Concret: numai concurența poate să pună pe rol costuri recunoscute de piață, productivitate și eficiență optime, produse competitive, cifre de afaceri bune și profit îndestulător. Altă cale de ieșire din labirint nu există. Abia după acest pas ar putea urma timpul doi, cel aducător de bunăstare. Deocamdată, însă, salariul continuă să fie neîndestulător, chiar dacă media lunară a depășit 300 de euro, populația are încă dificultăți în a-și cumpăra bunuri de folosință îndelungată, iar serviciile organizate sunt rar accesate. Și va fi în continuare așa, chiar dacă p.i.b.-ul va reuși să-și recupereze câte ceva din pierderea suferită.

Logica economică ne conduce spre o judecată simplă: atâta timp cât nu vor fi reînnoite structurile economice, organizarea muncii și sistemul intereselor, a stărui în forțarea motoarelor creșterii, în speranța că vom avea mai mult p.i.b., ar însemna să ne afundăm și mai rău în ineficiență.

Postal address: Palatul Parlamentului, str.Izvor nr.2-4, sect.5, Bucharest, Romania sunday, 18 august 2019, 2:50
Telephone: +40213160300, +40214141111
E-mail: webmaster@cdep.ro