Sittings of the Chamber of Deputies of June 3, 2014

	1.	Declaraţii politice şi intervenţii ale deputaţilor:
		1.52	Mihai Deaconu - declaraţie politică despre "Ziua copilului - un moment de bilanţ şi reflecţie";

Domnul Mihai Deaconu: "Ziua Copilului - un moment de bilanţ şi reflecţie" Duminică, 1 iunie, s-a sărbătorit Ziua Copilului. A fost o zi în care copiii au fost în centrul atenţiei: porţi deschise pentru ei în cadrul instituţiilor, diverse evenimente dedicate lor, declaraţii conform cărora ne pasă de copiii ţării şi facem tot posibilul pentru a le fi cât mai bine şi în general toată atenţia politicienilor şi decidenţilor aţintită asupra lor. Odată trecut şi 1 iunie, însă, realităţile celor aproximativ 4 milioane de copii din România, prezente în studii şi cuantificabile în cifre în fiecare an, rămân aceleaşi. Adevărul este că în România copiii, ca şi alte categorii de vârstă de altfel, nu o duc prea bine. Spre deosebire de adulţi, care au tăria şi capacitatea emoţională şi fizică de a se redresa, copiii sunt precum o pagină nescrisă, iar orice este scris odată nu poate fi întotdeauna şters. Contextul familial în care se nasc şi cresc, condiţiile financiare, orice boală netratată sau care ar fi putut fi prevenită, ce şi cum învaţă la şcoală lasă asupra copiilor noştri urme mult mai mari decât asupra adulţilor şi mult mai mari decât părem a înţelege dacă ne uităm la politicile din domeniu în România. Şi îi transformă, pe viitor, în adulţi disfuncţionali, din punctul multora de vedere, care de asemenea sunt ignoraţi, neînţeleşi sau neajutaţi de politicile statului. Două aspecte deficitare majore se relevă în România atunci când vorbim despre copii: sănătatea şi educaţia. Pe hârtie, copiii noştri beneficiază de toate drepturile şi facilităţile necesare. Practica este cu totul altă poveste. O conferinţă naţională organizată în urmă cu o săptămână privind sănătatea copiilor din România şi soluţiile pentru îmbunătăţirea acesteia a adus la suprafaţă aspecte şi cifre care ar trebui să ne trezească la realitate. Spicuind dintre acestea: România are mortalitatea infantilă cea mai ridicată din UE şi este pe primul loc şi în ceea ce priveşte abandonul copiilor, al numărului de naşteri şi avorturi raportate în rândul adolescentelor. Totodată, unul din doi copii din mediul rural suferă de anemie, malnutriţie şi rahitism. Copiii bolnavi de cancer nu beneficiază de infrastructura necesară, iar cei nenăscuţi sau abia născuţi nu beneficiază din partea statului de posibilitatea de a avea în cazul anumitor boli un diagnostic precoce şi tratament preventiv care le-ar face viaţa mai uşoară şi ar costa statul, pe termen lung, mult mai puţin. În România nu există prevenţie, nu mai există Facultatea de Pediatrie şi nu există educaţie pentru sănătate. De altfel, în sesiunea trecută aţi respins iniţiativa colegului meu Ciuhodaru de a introduce educaţia pentru sănătate ca disciplină obligatorie de studiu. În punctul său de vedere nefavorabil de atunci, Guvernul a considerat că programul său naţional "Educaţia pentru sănătate în şcoala românească" este de ajuns, iar principiul descentralizării în învăţământul românesc primează în acest caz, înţelegându-se că sănătatea nu este o prioritate educaţională generală. În ceea ce priveşte educaţia, lucrurile stau la fel de prost. Un studiu al UNICEF din 2013 arată că aproape jumătate din şcolile investigate din România nu beneficiază de fonduri suficiente din partea statului. Această insuficienţă a fondurilor se manifestă în toate categoriile de cheltuieli: nu există destui bani pentru formarea continuă a cadrelor, pentru reparaţii sau pentru consumabile. Rata abandonului şcolar este de asemenea mare în România: un studiu realizat în 2012 cu sprijinul UNICEF vorbeşte de 18-20% de copii de vârstă preşcolară din totalul copiilor de vârsta respectivă care erau în afara sistemului de educaţie în perioada 2005-2009. Ori, cu cât sunt mai târziu integraţi în sistem, cu atât aceşti copii vor recupera mai greu faţă de colegii lor. Şi toate cele de mai sus reprezintă varianta scurtă a situaţiei triste a copiilor din România. Vreau ca aceste statistici să nu mai existe sau ca media şi guvernul să nu îşi amintească de ele doar de 1 iunie. Vreau ca, de fiecare dată când încercăm în cadrul Comisiei pentru învăţământ să asigurăm condiţii mai bune copiilor noştri, să nu ne lovim de eternul argument "nu există resurse financiare". Pe scurt, vreau să lăsăm drepturile de pe hârtie şi visele frumoase pe care unii le declară cu anumite ocazii şi să se treacă la fapte. Vreau ca guvernul să aloce fonduri pentru educaţia şi sănătatea copiilor ţării, aşa cum poate să aloce nestingherit bani pentru salariile mai mari ale unora sus-puşi sau să mărească taxele care îi împovărează pe cetăţeni şi vreau ca acelaşi guvern să implementeze politici coerente şi benefice pentru viitorul copiilor noştri. Nu ne putem juca cu viaţa şi bunăstarea unor fiinţe lipsite de apărare.