Camera Deputatilor

Domnul Mihai Niță:

S-a... îndreptat domnul procuror?

Anual, în ziua de 11 aprilie, țările civilizate comemorează Ziua internațională a celor eliberați din lagărele de concentrare fasciste. La 11 aprilie 1945, Forțele Aliate au eliberat lagărul de la Buchenwald, considerat simbolul ororilor naziste. Evenimentul este menit reflecției asupra însemnătății Holocaustului și a efectelor provocate de antisemitism și xenofobie asupra lumii întregi.

În acea perioadă, conducerea nazistă a Germaniei a dat liber la crimă tuturor decrepiților setoși de violență, batjocură, tâlhărie, viol și asasinate. Printr-o viclenie criminală, Adolf Hitler a reușit să-și creeze un cerc de acoliți, printre care se număra șeful statului italian. Dezastrul care a cuprins rapid întreaga Europă a fost posibil din cauza lipsei de reacție, de vigilență și de clarviziune a marilor puteri europene. Ziua de 11 aprilie semnifică atitudinea împotriva discriminării de orice fel. Este o atitudine realistă, a prudenței responsabile și bazate pe adevărul constatat că "popoarele care nu-și cunosc istoria, sunt obligate să o repete".

România este una dintre țările care au cunoscut efectele nefaste ale celui de-al Doilea Război Mondial și care a suportat și opresiunea regimul comunist. Poziția noastră față de acest gen de manifestări este legiferată prin însăși Constituția țării, care prevede, fără echivoc, dreptul la coexistență pașnică al tuturor cetățenilor, interzicând orice formă de discriminare, inclusiv politică.

Discriminarea politică a cauzat cele mai teribile crime săvârșite în țara noastră, după ocupația sovietică. Regimul bolșevic adus la putere de către Stalin, cu acordul tacit al Marilor Puteri, nu era unul de inspirație autohtonă, dacă ne mai amintim de tripleta Marx - Engels - Lenin. Acel regim de teroare a decimat nu numai intelectualitatea românească, considerată ca factor de influență, ci și populația de rând care contesta regimul totalitar. Printre ultimii români care au opus rezistență la dictatură, sunt cunoscuți partizanii refugiați în munți și vânați de Securitate. Actele de dizidență au fost anihilate prin înființarea lagărelor de muncă forțată și a metodelor bestiale de tortură practicată în temnițele comuniste.

Unul dintre penitenciarele destinate reeducării dizidenților a fost cel de la Aiud. Metode de tortură greu de imaginat au fost aplicate deținuților politici, de către torționarii susținuți de securitate și, în tandem, de aparatul represiv al noului sistem judiciar. Dacă, după 1989, unii dintre torționari au fost pedepsiți de lege pentru acțiunile lor abominabile, alții s-au strecurat perfid în structurile democratice postdecembriste, unul dintre exponenți fiind, după relatările presei, chiar actualul procuror general al României. Un document scos recent la lumină arată că demnitarul ajuns la vârful ierarhiei a refuzat eliberarea deținuților politici, prelungind regimul detenției și al torturii. Stătea în puterea lui să semneze asemenea documente, dacă voia, dar refuzul eliberării celor supuși torturii era justificat de procuror prin mențiunea că deținutul politic "N-a dat dovadă de...îndreptare", acuzația fiind că deținutul în cauză purta discuții dușmănoase la adresa regimului opresiv al României socialiste.

Numit printr-o procedură discutabilă în funcția actuală, domnul procuror nu dovedește că s-ar fi... îndreptat, continuând să manifeste un comportament similar perioadei comuniste, ca și ilustra lui pupilă. Protectorul său, președintele României, nu se arată preocupat de reminiscențele fatidice ale epocii de aur, dovedindu-și meschinăria prin propunerea înființării Muzeului Ororilor Comunismului.

Constatăm, cu îngrijorare și revoltă, că metehnele bolșevice ale unor astfel de indivizi n-au fost abandonate, în prezent multe persoane fiind persecutate pe nedrept, prin dosare penale fabricate la comandă. Proba incontestabilă o constituie sumedenia de procese câștigate la CEDO de către românii hăituiți de unii magistrați care au abdicat de la îndatorirea nobilă asumată prin jurământ.

Prin urmare, aduc în atenția clasei politice contemporane, să aprofundeze însemnătatea zilei de 11 aprilie în istorie, nu numai în privința victimelor Holocaustului, ci și a fenomenului în sine, în perspectiva care se conturează pe plan național și internațional. Dinamica evoluției de ordin politic nu este de natură să ne liniștească.