George Mihail Pruteanu
George Mihail Pruteanu
Ședința Senatului din 8 aprilie 2002
Sumarul ședinței
Stenograma completă
publicată în Monitorul Oficial, Partea a II-a nr.54/18-04-2002

Dezbateri parlamentare
Calendarul ședințelor
- Camerei Deputaților:
2021 2020 2019
2018 2017 2016
2015 2014 2013
2012 2011 2010
2009 2008 2007
2006 2005 2004
2003 2002 2001
2000 1999 1998
1997 1996
Interoghează dezbaterile
din legislatura: 2020-prezent
2016-2020
2012-2016
2008-2012
2004-2008
2000-2004
1996-2000
1992-1996
Monitorul Oficial
Partea a II-a:2021 2020 2019
2018 2017 2016
2015 2014 2013
2012 2011 2010
2009 2008 2007
2006 2005 2004
2003 2002

Transmisii video

format Real Media
Ultimele ședințe (fără stenograme încărcate):
25-11-2021
25-11-2021 (comună)
24-11-2021 (comună)
23-11-2021
22-11-2021
15-11-2021 (comună)
09-06-2021 (comună)
11-05-2021
Arhiva video:2021 2020 2019
2018 2017 2016
2015 2014 2013
2012 2011 2010
2009 2008 2007
2006 2005 2004
2003
Pentru a vizualiza înregistrările video trebuie să instalați programul Real Player
Sunteți în secțiunea: Prima pagină > Proceduri parlamentare > Dezbateri > Calendar 2002 > 08-04-2002 Versiunea pentru printare

Ședința Senatului din 8 aprilie 2002

4. Declarații politice rostite de senatorii:
    4.1 George Mihail Pruteanu

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

................................................

Grupul parlamentar al P.D.S.R. (social-democrat și umanist). Îl invit la tribună pe domnul senator Pruteanu.

Aveți cuvântul, domnule senator!

Grupul parlamentar are 38 de minute.

Domnul George Mihail Pruteanu:

Stimate colege și colegi senatori,

N-au trecut decât puțini ani de când, de la aceeași tribună, de la aceleași microfoane, deplângeam trecerea în neființă a unui mare scriitor, a unui mare nume al literelor românești. Era vorba, atunci, de Marin Sorescu.

Iată-mă din nou, în această tristă situație, la puțin timp după trecerea în neființă a unuia din cei mai mari romancieri români. E vorba de romancierul Petru Dumitriu, care s-a stins în străinătate, un romancier care ar putea fi înscris într-o pleiadă în sensul propriu al cuvântului, adică 7 nume, 7 mari nume ale romanului românesc, între care ar trebui citați aici: Sadoveanu, Rebreanu, Camil Petrescu, G. Călinescu, Marin Preda și Eugen Barbu, 7 mari creatori de lumi, 7 mari arhitecți ai unor narațiuni extraordinare.

Timpul n-a mai avut răbdare - cum ar fi spus Marin Preda - ca Petre Dumitriu să împlinească, la 8 mai în acest an, 78 de ani.

A fost un scriitor precoce: la 14 ani deja avea redactate, chiar în franțuzește, o povestire și o piesă de teatru în românește aceasta, Meșterul Manole. De ce în franțuzește? Pentru că, născut la Baziaș, acolo unde intră Dunărea în țară, tatăl său fusese un român, un vajnic român, un căpitan în armata țării, iar mama sa era unguroaică, dar care vorbea, atât cu tatăl, cu soțul ei, cât și cu fiul, Petru Dumitriu, mai mult în franțuzește și, de aceea, aceasta i-a fost de mic o a doua limbă care l-a ajutat mult în străinătate.

Liceul l-a făcut la Târgu Jiu, iar studiile - pe care nu le-a terminat, el a fost un autodidact - le-a făcut la Munchen pentru că l-a întrerupt războiul.

Chiar în titlul primei sale proze, publicată într-o revistă prestigioasă - Revista Fundațiilor Regale - se află numele acestui oraș, Munchen, în proza Nocturnă în Munchen. În 1943 se întâmpla acest debut și în 1945 se întâmplă un lucru care este premonitoriu pentru viitorul marelui scriitor - își găsește casa distrusă complet de bombardament, ceea ce este - cred - un fel de prevestire a viitorului său dramatic din punct de vedere sufletesc, un viitor al omului care mai tot timpul n-a avut un "acasă".

Talentul său cu totul ieșit din comun și care era sprijinit și pe o mare poftă culturală și pe o mare muncă întru cultură, a acumulat foarte mult în acei ani, a fost remarcat încă din pragul carierei sale deosebite. În 1945, avea numai 21 de ani, un juriu în care se aflau Felix Aderca, Pompiliu Constantinescu, Victor Eftimiu, Henriette Yvonne Stahl, o femeie care i-a fost multă vreme tovarășă de viață, ca să spun așa, și apoi, chiar scurtă vreme, și soție, deși era cu 20 de ani mai în vârstă ca el, și se mai afla și Tudor Vianu în acel juriu pe care l-am pomenit, i-a conferit premiul pentru cea mai bună nuvelă a anului, la 21 de ani. Iar prima carte care i-a apărut, în 1947, o culegere de 8 proze numită Euridice, de proze foarte rafinate, expresioniste mai curând, deloc prolecultiste, a fost remarcată chiar de marele G. Călinescu.

După această dată începe un fel de - trebuie s-o spunem - chiar dacă de mortuis nihil nisi bene, chiar dacă despre morți nu se spune decât de bine, o perioadă tristă în viața scriitorului pe care el însuși a regretat-o. A scris texte urâte din punct de vedere moral, texte cu implicații urât staliniste și chiar două romane: Pasărea furtunii și, mai ales, execrabilul din punct de vedere moral Drum fără pulbere", roman care aducea un omagiu acelui sinistru lagăr de exterminare aproape, care a fost șantierul canalului.

Într-o convorbire pe care am purtat-o în 1995 cu el, cu lacrimi în ochi, efectiv cu lacrimi în ochi, îmi spunea, vă citez textual: "Îmi vine să-mi tai mâna cu care am scris Drum fără pulbere." A suferit mult din această cauză încât nu suntem noi puși aici..., sigur că Dumnezeu va judeca toate după păcatele fiecăruia.

Dar, ceea ce este un fapt este că acele texte au constituit o povară, multă vreme, până la sfârșit cred, în sufletul scriitorului, chiar dacă trebuie spus - acum vorbesc cu ochii literatului și am și scris-o în presă - acele texte, așa mizerabile cum sunt ca ideologie, ca direcție morală, vădesc, cum să spun eu, laba leului, vădesc calitatea extraordinară a unui scriitor ieșit din comun ca forță epică și ca talent de expresivitate. Chiar acele romane ticăloase, în ele se simte vuietul mării de mare romancier.

În 1953 apare ca un nucleu, ca un ou, ca un ovo al viitoarei capodopere, Bijuterii de familie, și în 1957 apare acea capodoperă a prozei românești, unul din cele mai mari romane românești dintotdeauna. Dacă ar fi să citez trei romane românești, el ar fi acolo, s-ar afla acolo, Cronică de familie, o carte de 2.000 de pagini, circa 2.000 de pagini, cu o formulă narativă absolut neobișnuită, o frescă a societății românești din timpuri străvechi și până în prezentul lui, prezent despre care se putea scrie foarte greu atunci, în anii '50, într-o formulă - repet - cu totul originală, printr-o înlănțuire de povestiri care creează în felul acesta un roman, carte care, dacă ar fi apărut într-o limbă de circulație universală - franceză, germană, engleză - sunt sigur că ar fi avut un destin mai puternic internațional pe care, oricum, chiar și așa, în acei ani de război rece l-a avut, fiind tradusă chiar în 1959, la Editura Seuil, nu la o editură marginală, din Paris. Se poate compara, fără nici un fel de ezitare, talentul narativ, forța epică din această capodoperă cu opera lui Balzac. Este o carte de dimensiuni europene care dovedește forța creatoare a nației noastre.

În 1960 s-a produs marea ruptură din viața lui, a plecat în străinătate. Mai plecase, el a fost un răsfățat al regimului, juca tenis cu Gheorghiu Dej. În 1960 pleacă din nou în străinătate și hotărăște să rămână acolo pentru că nu se mai putea împăca cu rigorile oribile ale totalitarismului, ale cenzurii comuniste, chiar dacă spirite răuvoitoare spun că ar fi fost la mijloc și alte motive.

Rămâne în Germania, scrie aproape în fiecare an și publică aproape în fiecare an câte o nouă carte care îi apar, aceste cărți îi apar în edituri de prestigiu, de vârf, ba chiar pătrunde și în Livre de pochet. Cu toate acestea, trebuie spus, niciodată nu s-a adaptat de-a binelea în Occident. L-a privit întotdeauna cu mult spirit critic, nemulțumit de multele tare ale capitalismului și despărțirea de țară, fără vorbă mare, i-a lăsat pentru totdeauna o mare cantitate de amărăciune în suflet. Am să citez, din nou, niște cuvinte pe care mi le-a spus, fiindcă i-am mărturisit nedumerirea mea: el locuia la Frankfurt unde avea domiciliu, dar și la Metz, în Franța, unde locuia cu o doamnă, de această dată cu 20 de ani mai tânără decât el și foarte, foarte spirituală și l-am întrebat: "Unde este acasă pentru dumneavoastră, la Frankfurt sau la Metz?" Și el mi-a spus: "Nici una, nici alta.

Acasă pentru mine este la Baziaș sau la București".

Asta o spunea în 1995. Abia în 1996 a avut tăria să revină în țară. Era obsedat la propriu de groaza de Securitate, era obsedat că n-ar mai putea să se întoarcă.

Sfârșitul l-a găsit lucrând la o traducere imensă, o carte foarte mare, intitulată - iarăși văd aici un fel de semn, dacă vreți, fără exagerare - Structurile răului, pentru că era convins că trăim într-o lume a răului.

Pentru literele românești este una din cele mai mari pierderi. Un mare nume a intrat acum în eternitate.

Rămân însă pentru milioane de oameni, care au ochi să citească, lumile pe care el le-a plăsmuit.

Cred că nu este deloc nepotrivit ca, în acest moment trist, Senatul României să păstreze un moment de reculegere la care îmi permit să vă invit.

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Vă rog, domnilor senatori! (Se păstrează un moment de reculegere.)

Vă mulțumesc.

Mulțumesc, domnule senator.

Adresa postala: Palatul Parlamentului, str.Izvor nr.2-4, sect.5, Bucuresti joi, 2 decembrie 2021, 9:13
Telefoane (centrala): (021)3160300, (021)4141111 Utilizator:
E-mail: webmaster@cdep.ro